Mihai Eminescu - Ingerul de Lumina al romanilor

Povestea magului calator in stele
                                                 de Mihai Eminescu
"........................................................
În munţi ce puternici din codri s’ardică,
Giganţi cu picioare de stânci de granit,
Cu fruntea trăsnită ei norii despică
Şi vulturii ‘n creeri palate-şi ridică
Ş’uimiţi stau în soare privindu-l ţintit .

Acolo prin ruini, prin stânci grămădite
E peştera neagră zăhastrului mag;
Stejari prăvăliţi peste râuri cumplite
Şi stanuri bătrâne cu muşchi coperite;
Încet se cutremur copacii de fag.

Vuind furtunoasa-i şi straşnică arpă
Trec vânturi şi clatin pădurea de brad,
Prăval pietre mari din culmea cea stearpă,
Aruncă bucăţi cu pomi şi cu iarbă
Ce ‘n urlet în râuri se nărue, cad.

Furtuna la caru-i lungi fulgere ‘nhamă
Şi-i mână cu glasul de tunet adânc,
Vuieşte a vântului arfă de-aramă
Şi vulturu ‘n doliu copiii şi-i chiamă,
Prin nouri cad stele şi ‘n abis se sting.

Şi grindini cu ghiaţa cu ghemuri ca rodii
Se sparg de a stâncelor coaste de fier
Şi ‘n ceruri se ‘ncurcă, auritele zodii
Şi dracii la râuri adun licapodii
Şi iarna mugeşte călare pe ger.

De-asupra-ăstui munte cu fruntea sterpită,
De-asupra de lume, de-asupra de nori,
Stă magul; priveşte furtuna pornită:
De-asupra lui soare cu raza iubită,
Desupt iarnă, ploae, zăpadă, fiori.

El cartea-şi deschide, la ceruri priveşte
Şi zodii descurcă în lungul lor mers.
E-o carte ce nimeni în veci n’o citeşte
Cu semnele strâmbe întoarse – arabeşte :
Sunt legile ‘n semne din ăst univers.

Cu barba lui albă de vânt răscolită,
Aruncă pe lume el ochii lui suri
Şi chiue vântul cu – aripa sburlită,
Adună şi sparge o turmă cumplită
De nori ce aleargă trăsnind în păduri.

Prin noaptea bătrână, ursuză, voinică,
Prin nori ce se clatin, se luptă, se sparg,
Feciorul de rege trecea fără frică—
Pe munte luceşte o flacără mică
Cu raze ce taie ‘ntunerecul larg.

În van la picioare-i fug râuri spumate
Şi stâncele rupte în cale-i s’aţin,
Nimic nu-i în stare s’oprească v’odată:
Cu pasul lui sigur prin râuri înnoată,
Se ‘ndreaptă spre ţelul cel mic şi senin.

Stejarii cei rupţi sunt podeţe pe râuri,
Lumine de fulger cărări îi arat’,
Deşi cerul lasă a vântului frâuri
S’asvârle toţi norii de-a muntelui brâuri,
El trece la astrul ce luce curat.

Retras în sală mare de marmură trandafirie,
Încins în strălucitul şi negrul lui talar,
Privirea lui o ‘nalţă pe-a cerului câmpie
Şi cugetul lui sboară în lumi fără hotar.
Şi gând cu gând se ‘mbină în lungă reverie
Şi buzele-i se mişcă c’un zâmbet blând, amar
Şi sufletul îl împlu dorinţi nemărginite
Ca marea de adânce cu valur’le uimite.

Ce sufletu-i doreşte se ‘ntreabă şi nu ştie,
Se uită ‘n stele, ‘n lună, ce ca un vis de-argint
Cu faţa ei cea blondă lungi nourii sfâşie
Şi visuri lungi gândirea i-o ‘mbată şi i-o mint.
Aripa unui înger el simte că-l mângâie
Şi neteda lui frunte o-atinge tremurând —
Şi gâtul ăstui înger ar vrea ca să-l cuprinză,
Cu el să sboare ‘n ţara steloasă şi întinsă.

Spun mite — zice singur — că orice om în lume
Pe-a cerului nemargini el are o blândă stea,
Ce ‘n cartea veciniciei e – unită cu-a lui nume,
Că pentru el s’aprinde lumina ei de nea;
De-aceea ‘ntreb gândirea-mi ca să-mi răspund’ a nume
Din marea cea albastră, care e steaua mea?
E – acel trandafir roşu, ce mut – duios – uimit
Luceşte – un gând de aur de-asupra-mi în zenit?

Un om se naşte — un înger o stea din cer aprinde
Şi pe pământ coboară în corpul lui de lut,
A gândurilor aripi în om el le întinde
Şi pune graiul dulce în pieptul lui cel mut.
O candelă a vieţii, de cer steaua depinde
Şi îmblă scriind soartea a omului născut.
Când moare a lui suflet aripele şi-a ‘ntins
Şi renturnând în ceruri pe drum steaua a stins.

Dar ce e acea steauă? E-o candelă aprinsă,
De-a cerului mari valuri e dusă pe-al ei drum?
E-o pară aurită de-a firii pom suspinsă
Ce cade scuturată de-a morţii lung samum?
Şi dacă e o lume puternică, întinsă,
De viaţa mea-i legată viaţa unei lumi?
Pe capul meu şi ‘ntoarce destinurile sale
Când mor ea cade stinsă ‘ntr’a caosului vale

De ce de-a mea viaţă o lume e legată,
De ce un înger palid din cer s’a coborât
Ca trupul meu să ‘nvie cu flacăra-i curată,
De ce-un geniu coboară în corpul cel urât,
De ce orice fiinţă din cer e condamnată
O viaţă să petreacă în scutece vârît?
Cine prescrie legea la orice înger blând
Ca ‘n viaţa-i să coboare odată pe pământ?

Şi murii netezi, roşii, de marmură curată
Lumina lunii blânde în sală o resfrâng.
Şi aeru ‘mprejuru-i, lumina-i colorată,
Căci razele se ‘mbină, se turbură, se frâng,
Şi ‘n dulcea atmosferă uimită, purpurată
S’aud glasuri uşoare ca arfe care plâng.
Dar nu-i sunet aievea… ci-a gândurilor sale
Glas tremurat şi dulce îi răspundea cu jale:

Când Dumnezeu crează de geniuri o ceată
Să cerce vrea p’ oricare de-i rău ori de e bun,
Căci nu vrea să mai vadă cum a văzut odată
Că cete rele d’ îngeri la glas nu se supun,
Că cerul îl răscoală cu mintea tulburată
Pân’ ce trăsniţi se prăvăl în caosul străbun;
De-aceea-în om ce naşte, din îngeri ori şi care
Odată ‘n vecinicia-i coboară spre cercare.

Când sună ‘n viaţa lumii a mieze – nopţii oră
Atunci prin ceruri îmblă zâmbind amorul orb,
De îngeri suflete – albe văzându-l se coloră
Şi ochii lor albaştri privirea lui o sorb;
Plecând spre pământ ochii ei timizi se ‘namoră
În pământeşti fiinţe cu fragedul lor corp
Şi prin a lumii vamă cobor bolnavi de-amor
În corpurile de – oameni ce – aştept’ venirea lor.

Dar pân’ ce corpu ‘n lume un înger îl cuprinde,
De-asupra vămii lumii pe luminoase căi
Imperiul lui cel mare o stea în cer aprinde —
Acolo el domneşte, lăsând a lumii văi.
Dar de viaţa-i lumească domnia ‘n cer depinde:
De-i rău, steaua s’aruncă în noaptea celor răi
Şi lumile nestinse pe-a cerului cununi
Imperii sunt întinse a îngerilor buni.

Abia părăsesc unii a domei mari pilastri,
Abia părăsesc cerul şi înfloritu-i cort,
Abia au vreme – a pierde puternicii lor aştri .
Coboară ‘n lume, află amorul lor că-i mort.
Atunci îl iau în braţe şi luminând albaştri
În lumea lor bogată cu lacrimi ei îl port —
Sunt îngeri blânzi şi timizi, aşa nevinovaţi
Încât în astă lume nu trebuesc cercaţi.

A unui înger palid ursita pământească,
Legată e de soarta corpului ce-l aleg.
Atârnă de viaţă domnia lor cerească:
Ce samănă în lume, în stele ei culeg;
Nefericiţi adesea, ce-o soarte ‘mpărătească,
Un om ce-i născut mare în lume îşi aleg;
Un împărat puternic dar înfocat când moare;
O stea urieşască în caos se coboară.

Dar în acest cer mare ce ‘n mii de lumi luceşte
Tu nu ai nici un înger, tu nu ai nici o stea,
Când cartea lumii mare Dumnezeu o citeşte
Se ‘mpiedică la cifra vieţi-ţi făr’ să vrea.
În planu – eternităţii viaţa-ţi greşală este,
De zilele-ţi nu este legat’o lume-a ta.
Genii beau vinu – uitării , când se cobor din ceruri;
Deschise-ţi-s, nebându-l, a lumilor misteruri.

Greşeli de astea ‘n lume se ‘ntâmplă adesea multe
Şi ‘ncurcă-a veciniciei mult înţeleptul plan.
Găseşti în lume oameni cu minţile oculte
Cari cunosc a lumii gândire de titan;
Să ştii însă, că, oamenii în veci nu vor s’asculte
Şi ‘n basme au un nume: li zice năsdrăvan.
La gânduri uriaşe a lor minte asudă,
Da oamenii-i înconjor şi nu vor să-i audă.

Deşi rari şi puţini-s, lumea nu va să-i vază,
Viaţa lor e luptă, când mor se duc neplânşi.
Ei n’au avut la leagăn un blând înger de pază
Şi-a lor ochi de durere sunt turbure, şi stinşi;
Dară deşi blânzi îngeri îşi varsă a lor raze
În sufletul lor, totuşi ei mari îs şi distinşi,
Căci Dumnezeu în lume le ţine loc de tată
Şi pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată.

Dar—e un înger palid cu lungi aripi şi negre,
În aste firi măreţe în veci e ‘namorat .
Păcat numai c’amoru-i stinge sisteme ‘ntegre,
Întorsu lui omoară p’ oricine l-a-ascultat,
Seducător trimite plăcerile – alegre
Şi de asculţi cântarea-i geniu-ţi e sfărmat.
A celor trecătoare în mâna lui e soarte,
Frumosu-i ca nealţii şi numele-i e: Moarte !

De-aceea să n’asculţi tu sublima lui cântare
Căci morţi-s pe vecie acei ce o ascult,
În fiecare secol un alt amant el are
Şi cel care-l iubeşte rămâne ‘n veci ocult.
Ascultă glasu-mi rece: eu sunt un seraf mare.
De Domnul eu trimisu-s, căci te iubeşte mult,
Să scap a ta fiinţă de caosu-i imens —
Eu în glasul gândiri-ţi am pus acesta sens.

Că dincolo de groapă imperiu n’ai o lume,
De asta ţie n’are de ce să-ţi pară rău;
A geniului imperiu : gândirea lui — anume;
A sufletului spaţiu e însuşi el. Ca grâu
Vei sămăna în ceruri a gândurilor sume
Şi – atunci realizate vor fi, vor sta mereu.
Că ‘n lumea din afară tu nu ai moştenire,
A pus în tine Domnul nemargini de gândire.

În aste mari nemargini unde gândiri ca stele
Lin înfloresc, miriade s’amestecă, contrag;
Zidite ‘n dome mândre, de cugetări castele
Se darmă la suflarea-ţi şi ‘n taină se desfac
Sau la dorinţa-ţi numai se mişcă ca mărgele
Şi sun’ cântări, ce vibră — se ‘ntunecă şi tac;
Astă nemărginire de gând ce-i pusă ‘n tine
O lume e în lume şi în vecie ţine.

Când mintea va cuprinde viaţa ta lumească,
Când corpul tău cădea-va de vreme risipit,
Vei coborî tu singur în viaţa-ţi sufletească
Şi vei dura în spaţiu-i stelos nemărginit;
Cum Dumnezeu cuprinde cu viaţa lui cerească
Lumi, stele, timp şi spaţiu ş’ atomul nezărit,
Cum toate-s el şi dânsul în toate e cuprins
Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins.

De – astă viaţă mândră de vrei să ai o ştire
Gândeşte num’ atuncea la visuri şi la somn,
Ca mort e corpul rece în noapte, nesimţire,
Pe creaţiuni bogate sufletul este domn;
În ocean de stele, prin sori, nemărginire,
El îmblă, risipeşte gândirile prin somn;
Deşi nu sunt aevea aceste lumi solare
El tot le vede, simte, le – aude şi le are.

Când omul risipitu-i, un lut fără suflare,
Sufletul în afară rămâne surd şi orb:
Un cântec fără arpă, o rază fără soare,
Un murmur fără ape, e suflet fără corp,
Dar înăuntru-i este o lume ‘ntinsă mare,
Aevea-i pentru dânsul. Cum picături ce sorb
Toate razele lumii într’un grăunte – uimit ,
În el îs toate, dânsul e ‘n toate ce-a gândit,

Seraful îşi sfârşise vibrata – cugetare ,
Gândirea tace – asemeni în fiul de ‘mpărat,
Şi galbenă ca ghiaţa ruptă din nori răsare
Luna şi trece moartă pe cortu’ nnourat
Şi cerul nori gândeşte, nori mari de răsbunare
Ce vor să biciuiască pământul răsculat
Şi noaptea – înşiră ceasuri pe firu-i incolor
Ca râul care-şi mână trecutu ‘n viitor.

Deodată vede că nori se despică
În două şi cale îi fac printre ei.
Ajunsu-i în culme, sub dânsul o clică
De vânturi s’alungă prin nouri şi-şi strică
Aripa de stânce, se clatin’ în văi.

Sub el vijelia cea neagră, turbată,
Cu caii de fulger cutreer’ nebuni
Şi bate în vânturi, pe nori răsturnată,
Ea stâncile ‘ndoaie şi grindină fată,
Amestecă lumea, frământă furtuni.

De-asupra-i pe bolta albastră, senină,
Cald soare luceşte şi îmblă cu drag.
Pe-a muntelui streşnă de stânci în ruină,
Pe-o stea prăvălită, cu cartea în mână,
Adânc se gândeşte puternicul mag
..................................................."