VIAŢA

                                                                                           de Preotul Ioan

"Un tren lung ne pare viaţa Ne trezim în el mergând, Fără să ne mai dăm seama Unde ne-am suit şi când. Iar durerile sunt staţii Lungi de nu se mai sfârşesc, Şi în ciuda noastră parcă Tot mai multe se ivesc. Ne trec zilele, trec anii, Clipe sfinte şi dureri Aşteptând hrăniţi de visuri Noi momente de plăceri. Vine-odată însă vremea Să ne coborâm şi noi, Ce n-am da atunci o clipă Să ne-ntoarcem înapoi!

Fericirile sunt halte Unde stăm câte-un minut Până să ne mai dăm seama Sună, pleacă, a trecut. Arzători de nerăbdare Înainte tot privim Vrem s-ajungem tot mai iute La vre-o gară ce-o dorim. Mulţi copii voioşi se urcă Câţi în drum n-am întâlnit! Iar câte-un bătrân coboară Trist, de forţe istovit. Căci pe când privim în urmă Plângem timpul ce-a trecut, Sună gara veşniciei Am trăit, dar n-am ştiut..."

Monologul lui Dumnezeu

Un prieten, mi-a dat să citesc dintr-o carte, acest mic pasaj care are chiar titlul articolului. Mi-a plăcut foarte mult, şi m-am gandit că pentru mulţi dintre voi ar fi o plăcere să-l citiţi. Cartea este scrisă de Preotul Ioan.

           

          "Ţi-am vegheat somnul din timpul nopţii şi M-am uitat la tine când te-ai trezit de dimineaţă. Am aşteptat să vorbeşti cu Mine, prin rugăciunile dimineţii, sau măcar să-Mi spui câteva cuvinte, mulţumindu-Mi pentru cele ce ţi s-au întâmplat şi cerându-Mi binecuvântarea pentru cele ce urma să le faci astăzi. Am observat că erai mult prea ocupat să-ţi cauţi haine potrivite pentru a merge la serviciu... Nădăjduiam să găseşti câteva clipe ca să-Mi spui: Slavă Ţie Doamne! Dar erai mult prea ocupat. Pentru a vedea că-ţi sunt alături, am zugrăvit pentru tine cerul cu culori şi cu cântece de păsărele. Păcat că nu ai observat nici atunci prezenţa Mea.